6. Evenimente înainte de moartea mea

Acum, că am ales să retrăiesc viața mea pe Pământ în persoana lui „Isus” prin mintea celui care primește cuvintele mele, pentru a ajuta lumea să treacă la o nouă fază de dezvoltare spirituală/mentală, îi rog pe cei care pot primi cuvintele mele să renunțe la această practică de a rememora moartea mea și de a exercita „auto-negarea” fizică în timpul perioadei voastre de post, pentru a comemora cele 40 de zile petrecute de mine în deșert. După cum trebuie să vă dați seama din această narațiune, timpul petrecut de mine în deșert a fost unul de mare bucurie și binecuvântare a spiritului.

Multe evenimente de mare însemnătate spirituală au avut loc chiar înainte de moartea mea, care sunt exemple excelente ale marilor Legi Cosmice în acțiune în cadrul dimensiunii voastre de existență. Vă fac acum o scurtă relatare a acestor evenimente importante, deoarece scopul meu este de a vă ilumina complet mințile – de a vă oferi cunoștințe dincolo de orice cunoaștere primită până acum de orice altă persoană din universul vostru.

Când am început să-mi pregătesc discipolii pentru apropierea morții mele, a fost o sarcină extrem de dificilă. Ei abia își puteau stăpâni șocul și uimirea. Gândul că voi fi răstignit ca un infractor obișnuit era respingător dincolo de cuvinte și nici nu doreau să mă piardă din mijlocul lor. Îi chemasem să mă urmeze și să lase în urmă vieți care fuseseră destul de prospere. Își părăsiseră familiile și casele pentru a-și reconstrui viețile în jurul meu și al lucrării mele. Se mândriseră cu progresul meu prin orașe. Au fost dispuși să se asocieze cu mine și să fie cunoscuți ca discipoli ai mei, în ciuda respingerii și a criticilor aspre ale liderilor lor religioși. Mai mult decât atât, mă iubeau și mă respectau, atât pentru modul în care îmi trăiam propriile învățături, cât și pentru felul în care vindecasem cu compasiune atâția oameni și le aduceam alinare în viețile lor nefericite. Ei credeau cu adevărat că eram Fiul lui Dumnezeu. Cum ar fi putut Fiul lui Dumnezeu să ajungă pe cruce, se întrebau ei între ei. Groaza lor creștea cu fiecare întrebare. Era de neconceput. Simțeau că un gol imens se deschidea în fața lor – un gol în viețile lor și un crater uriaș în pământul pe care pășeau și o întindere vastă de instabilitate și lipsă de scop în ei înșiși. Ceea ce le-am spus despre viitoarea mea răstignire nu îndrăzneau să contemple. Un astfel de eveniment ar fi distrus tot ceea ce crezuseră din toată inima lor.

În consecință, discipolii mei s-au împotrivit cu voce tare și cu volubilitate la ceea ce încercam să le spun și au afirmat din nou și din nou că un astfel de lucru nu se putea intâmpla niciodată. Când am rămas ferm în fața negărilor lor încăpățânate, au fost în cele din urmă forțați să își liniștească argumentele și să accepte în exterior că un astfel de lucru ar putea fi posibil. Le-am spus că, după moartea mea, mă vor revedea și că mă așteptam ca ei să continue munca pe care o începusem.

Durerea și argumentarea pe care le-am stârnit în rândul discipolilor mei m-au afectat și pe mine, profund. Nu a fost o sarcină ușoară să merg la Ierusalim, unde mă aștepta soarta mea. Mai mult decât orice, mă întrebam cum voi fi la înălțimea acestei mari provocări a rezistenței mele. Aș fi capabil să transcend condiția fizică și să intru în Conștiința Tatălui Universal și să rămân acolo până la moarte? Uneori, eram profund speriat de această încercare, dar nu îndrăzneam să le dezvălui această teamă discipolilor mei.

Prin urmare, am început ultima mea călătorie spre Ierusalim cu sentimente puternic amestecate. Pe de o parte, eram obosit să vindec, să vorbesc și să învăț oameni care ascultau cu gura deschisă și nu înțelegeau cu adevărat nimic din ceea ce încercam să le spun.

Credeam că cunoștințele mele le vor permite oamenilor să iasă din mizerie și, cel puțin, să ia contact cu „Tatăl” și să aibă o privire asupra „împărăției cerurilor”.

Nici măcar în rândul discipolilor mei nu existau dovezi ale unei astfel de treziri spirituale.

Dezamăgirea și sentimentul de eșec m-au făcut să mă bucur că trec de la viața pământească la existența glorioasă, care știam că mă așteaptă după moarte.

În același timp, mă întrebam cum voi putea îndura durerea crucificării.

De-a lungul misiunii mele, am trăit într-o stare de spirit mai mult sau mai puțin constantă de pace – adesea exaltată -, cu gândurile mele concentrate asupra „Conștiinței Iubirii Tatălui”, autorul întregii ființe, știind că nu trebuia decât să cer și ceea ce ceream se va manifesta rapid.

Îmi voi putea oare păstra calmul, atunci când voi fi adus în fața Consiliului, când voi fi condus la răstignire, când voi fi bătut în cuie pe cruce cu greutatea mea atârnând în mâini?

Pentru că acum cedam îndoielilor și temerilor, nivelul normal al frecvențelor conștiinței mele scădea. Ele mă duceau în jos, în frecvențele conștiinței din planul pământesc. Devenisem din nou pradă vechii mele agresivități, îndemnându-mă la acțiuni nerezonabile pe care nu le-aș fi avut în vedere mai devreme, când mă aflam în fosta mea stare de armonie totală cu „Conștiința Iubirii Tatălui”. Îndoielile și conflictele mele s-au exteriorizat în viața mea sub forma unor emoții și impulsuri umane care contraveneau Legii cosmice a Iubirii.

Mai întâi, a fost episodul cu smochinul. Mi-era foame și m-am dus la copac fără să mă aștept cu adevărat să găsesc fructe, deoarece nu era sezonul potrivit pentru smochine. Când căutarea mea a fost „fără rod”, am blestemat smochinul. Douăzeci și patru de ore mai târziu, acesta era uscat până la rădăcini.

A fost o experiență șocantă. A fost prima dată când cuvintele mele au provocat rău la ceva. Cu toate acestea, a demonstrat clar, pentru discipolii mei, puterea GÂNDULUI pentru bine sau rău. Le-a arătat că, cu cât o persoană este mai evoluată din punct de vedere spiritual, cu atât mai mare este impactul cuvintelor sale asupra mediului înconjurător.

Am profitat de ocazie pentru a le arăta discipolilor mei că mă comportasem fără să gândesc, așa cum face un bărbat sau o femeie obișnuită care – atunci când are așteptări mari – nu poate obține ceea ce își dorește.

De obicei, reacționează cu furie, lacrimi, ostilitate și chiar cu cuvinte tăioase care pot sau nu să echivaleze cu un fel de „rea-voință” sau blestemare a persoanei care le-a refuzat dorința inimii lor. Acum văzuseră cu ochii lor ce făcuse blestemul meu asupra smochinului.

Acum ar trebui să fie capabili să înțeleagă că, deși o convingere puternică ar putea aduce tot ceea ce își doresc și își imaginează, ei trebuie să fie, de asemenea, în permanență conștienți de propria lor stare mental-emoțională. Ei nu trebuie să nutrească resentimente față de alții, ci trebuie să ierte rapid, altfel ar putea face mult rău celor pe care îi dușmănesc… daune care li se vor întoarce, la momentul potrivit, ca recoltă a semănatului lor.

În plus, așa cum seamănă cineva, așa culege. Știam că ceea ce făcusem smochinului se va întoarce inevitabil la mine, într-o formă sau alta.

Mi-am dus discipolii la Templu. Trecuseră mulți ani de când nu mai fusesem acolo și știam că vizita mea va servi la declanșarea evenimentelor care vor duce la răstignirea mea. Unii dintre oameni m-au recunoscut și, ca răspuns la cererile lor, am început să-i învăț. Tot mai mulți oameni s-au adunat și s-au înghesuit la cămătarii de bani care au început să se plângă. Strigătele și plângerile lor puternice mi-au întrerupt șirul gândurilor în timp ce predam.

Dintr-o dată, mânia mea s-a stârnit. Aici erau oameni adunați cu seriozitate în jurul meu, care doreau să audă cuvintele VIEȚII pe care în curând nu le voi mai putea rosti, iar acolo erau cămătarii care își câștigau existența vânzând animale pentru sacrificii care nu le aduceau oamenilor niciun folos. Acești vânzători nu făceau decât să-i aducă pe oameni în datorii și mizerie. Am simțit că mi se urcă sângele la cap și am răsturnat mesele, împrăștiind banii lor, și i-am alungat din Templu pe oamenii aceștia, care aveau bani in loc de inimă.

Acum a fost o mare agitație de strigăte și țipete. Unii oameni se înghesuiau să adune banii. Cămătarii strigau blesteme asupra capului meu, denunțându-mă ca fiind rău, ca unul care făcea lucrarea lui Belzebut și a o mie de alți diavoli. Preoții și fariseii și toți cei care acordau o mare importanță jertfelor din Templu, au alergat împreună pentru a afla cauza zgomotului și a confuziei.

Auzind povestea cămătarilor, au fost atât de indignați de acțiunile mele, încât s-au lansat în condamnări zgomotoase la adresa mea și în lamentări pentru a-i impresiona pe preoți, fiecare dintre ei protestând mai tare decât vecinii lor pentru a-și demonstra groaza față de ceea ce făcusem. Așa ceva nu se mai văzuse niciodată în Templu.

Chiar și cei care mă ascultaseră până atunci erau acum tulburați de acțiunea mea și se întrebau ce fel de om aș putea fi.

Stăteau aproape unul de altul, urmărind desfășurarea, când au fost observați și abordați de preoți și farisei care i-au convins că încercam să distrug tot ceea ce crezuseră, predicând un „Dumnezeu” fals, cu totul diferit de tot ceea ce auziseră vreodată în sinagogile lor. Preoții au transmis oamenilor propria lor furie indignată și i-au convins că păcatul meu îi va contamina și pe ei dacă vor continua să-mi asculte nebunia.

Treptat, poporul a fost convins că eu eram o influență malefică și care trebuia îndepărtată înainte de a tulbura pacea țării și de a atrage mânia guvernatorului roman asupra întregii țări a Palestinei.

Ucenicii mei, rușinați de ceea ce făcusem, au părăsit în liniște locul faptei și s-au ascuns printre alei, la o oarecare distanță de Templu. Când s-au întors la mine mai târziu, au arătat clar că și ei au fost aspru încercați de acțiunile mele. Se întrebau dacă nu cumva îmi pierdusem mințile, dacă nu cumva înnebunisem, proorocindu-mi moartea și făcând apoi tocmai acele lucruri care probabil că ar fi fost cauza acesteia.

În acel moment, Iuda, care nu se lepădase niciodată complet de credința sa evreiască, a început să se îndoiască dacă, până la urmă, eu eram Mesia. Trei ani îi învățasem pe oameni și nu se diminuase dominația romană. Trei ani și oamenii nu erau mai aproape de fericirea pe care le-o promisesem. Și acum se părea că eram pe cale să devin un perturbator al păcii – aducând mânia Romei asupra capetelor lor.

Iuda a auzit că Marele Preot evreu voia să scape de mine și astfel și-a oferit serviciile pentru a identifica persoana mea atunci când i se va cere acest lucru.

Când a venit timpul să mănânc Paștele cu discipolii mei, am aranjat să îl mâncăm cu toții împreună într-o sală mare de cină. Știam că va fi ultima dată când voi mânca orice fel de mâncare pe pământ. Nu vreau să mă întorc adânc în conștiința acelei nopți.

Am simțit o mare tristețe că îmi părăsesc discipolii care m-au slujit atât de bine. Odată cu tristețea mea a venit și o revenire a tuturor temerilor și conflictelor mele. Am avut momente de autocompătimire emoțională profundă. Simțeam că nimeni nu înțelegea tot ceea ce încercasem să fac pentru poporul meu și sacrificiul pe care eram pregătit să îl fac pentru ei.

Ioan făcea o relatare vie a poveștii ultimei nopți petrecute de israeliți în Egipt înainte de a fugi în deșert. El a vorbit despre instrucțiunile lui Moise către capul fiecărei familii de a ucide un miel nepătat, de a-l găti într-un anumit mod și de a mânji sângele acestuia pe stâlpii ușilor tuturor locuințelor israelite, pentru că, în acea noapte, îngerii aveau să vină și să măcelărească toți copiii întâi născuți ai egiptenilor și animalele lor. Cu mare poftă, el și-a amintit de strigătul pe care l-au făcut egiptenii când s-au trezit să găsească primul născut însângerat în fiecare casă. Nici unul nu a fost cruțat.

A fost genul de poveste oribilă pe care am respins-o ca neavând nici o valoare pentru oricine caută un Adevăr spiritual mai înalt. M-am întrebat cât de mult înțeleseseră cu adevărat discipolii mei atunci când le vorbeam despre „Tatăl lor Ceresc” și despre dragostea Lui pentru întreaga omenire. Cum puteau ei să savureze gândul că „îngerii” îl ucideau pe primul născut egiptean, când eu le spusesem clar că „Dumnezeu”, „Tatăl”, era Iubire.

Dar evreii fuseseră întotdeauna preocupați de vărsarea de sânge pentru a-și ispăși păcatele.

Chiar și Avraam, fondatorul națiunii israelite, fusese convins că trebuie să-și ia singurul fiu în deșert, să-l omoare și să-l ofere ca jertfă lui Dumnezeu.

Un gând păgân și revoltător!

M-am gândit la sacrificiile de animale din Templu. Iubind toate lucrurile sălbatice ale creației așa cum le iubeam eu, această practiă era o infiorătoare pentru mine. Și acum eram pe cale să fiu executat pentru că îndrăznisem să spun cuvintele Adevărului. Și când mă gândeam cât de puțin reușisem să transmit cunoștințele mele, mă întrebam de ce fusesem trimis într-o astfel de misiune!

Am simțit un spasm momentan de resentiment și furie pătrunzând in sentimentele mele obișnuite de dragoste pentru acești oameni.

Cu un oarecare cinism, m-am întrebat ce semn eficient de amintire aș putea să le las, pentru a le readuce în minte toate învățăturile mele atunci când nu voi mai fi cu ei. Dacă puteau să uite atât de repede toate învățăturile mele despre „dragostea Tatălui” și să se bucure de povestea oribilă a Paștelui, în timp ce eu eram încă în încăpere cu ei – cât de mult își vor aminti atunci când voi fi murit ca un „infractor” pe cruce, care era cea mai josnică dintre morți?

Atunci mi-a venit ideea că, din moment ce erau atât de impresionați de „vărsarea de sânge”, le-aș da sânge ca să-și amintească de mine!

Cu aceste reflecții ironice, am luat o pâine, am frânt-o, am dat-o discipolilor mei și le-am spus să o mănânce. Am asemănat frângerea pâinii cu viitoarea frângere a trupului meu și le-am cerut să repete această „frângere a pâinii” ca mijloc de aducere aminte de sacrificiul trupului meu pentru a le aduce ADEVĂRUL – Adevărul despre Dumnezeu și Adevărul despre viață, Adevărul despre iubire.

Dându-și seama că eram într-o dispoziție ciudată, s-au oprit din mâncat, au ascultat, au luat pâinea și au mâncat-o în tăcere.

Apoi, am luat paharul cu vin și l-am împărțit, spunându-le că fiecare trebuie să bea din el, căci era un simbol al sângelui meu care urma să fie vărsat în curând pentru că îndrăznisem să le aduc Adevărul Existenței.

Am văzut că tăișul din vocea mea ajunsese la unii dintre ei. Sobru, fiecare a luat câte o înghițitură și apoi a dat paharul vecinului său. Dar, cu toate acestea, nu au spus nimic. Simțeau că vorbesc serios și că nu voi mai tolera nicio discuție.

Atunci le-am spus că un anumit om dintre ei mă va trăda.

(În particular, îi înțelegeam motivele și știam că el era o parte necesară a viitoarei succesiuni de evenimente. El nu făcea decât să joace un rol pe care natura sa îl îndemna să îl joace. Știam că va suferi foarte mult și am simțit compasiune pentru el. Dar aceste gânduri le-am păstrat pentru mine).

Când am menționat că unul dintre ei mă va trăda și i-am spus lui Iuda să plece și să facă repede ceea ce avea de făcut, discipolii au prins viață, întrebându-se dacă nu cumva aceasta era într-adevăr ultima lor masă cu mine.

Acum a existat o mare suferință emoțională, întrebări, chiar și recriminări pentru că i-am condus într-o astfel de capcană. Din nou, se întrebau ce vor face cu viețile lor după ce voi fi plecat. S-au întrebat ce fel de poziție ar avea în comunitate dacă aș fi fost răstignit. Ar fi un obiect de batjocură, argumentau ei. Nimeni nu ar mai crede un cuvânt din ceea ce au spus.

Profund întristat de răspunsul lor egocentric la situația mea, i-am asigurat că nu au de ce să se teamă pentru siguranța lor. Ei mă vor abandona și nu vor avea nicio legătură cu răstignirea mea. După moartea mea, le-am sugerat să se împrăștie și să se întoarcă în Galileea.

Acest lucru l-a atins profund pe Petru și a reacționat, negând cu vehemență că m-ar fi abandonat vreodată – dar bineînțeles că a făcut-o.

Toată dragostea pe care o simțisem pentru semenii mei, tot ceea ce îmi doream să realizez pentru ei – în acest moment de nevoie a mea – se lovea încă de neînțelegere, chiar de rezistență. Singura lor preocupare era ce se va întâmpla cu ei. Nu a existat niciun cuvânt de bunătate, nicio ofertă de ajutor, nicio preocupare pentru viitorul meu calvar.

Cât de dură era inima umană, m-am gândit. Câte secole obositoare vor trece până când omenirea va fi capabilă să treacă dincolo de propria rană și durere pentru a simți măcar o licărire de iubire și compasiune pentru alți nefericiți aflați într-o situație mai rea decât a lor?

Și astfel – deși profund dezamăgit – chiar rănit – de reacțiile lor egoiste, i-am înțeles și am încercat să le dau discipolilor mei curajul de a înfrunta viitorul și i-am asigurat că voi fi mereu cu ei, chiar și atunci când voi fi ascuns de ochii lor.

Lucrarea pe care o începusem va fi continuată din viața de dincolo. Nu îi voi lăsa singuri. Ei îmi vor cunoaște și îmi vor simți prezența, iar acest lucru le va fi o mângâiere.

Le-am spus să se agațe de amintirile legate de timpul petrecut de mine cu ei. I-am avertizat că vor fi mulți care vor continua în cunoștințele pe care le dădusem, dar vor fi și persoane din afară care vor căuta să adauge vocea tradiției și a rațiunii la învățăturile mele. Cuvintele mele vor fi atât de distorsionate încât, în cele din urmă, nu vor mai dezvălui Adevărul original pe care îl adusesem lumii.

Când le-am spus că acest lucru se va întâmpla, au fost supărați – chiar panicați. Am fost ușurat să văd că, până la urmă, învățăturile mele nu fuseseră în zadar – nu intraseră în urechi total surde. Mi-au cerut să le spun mai multe – dar am ridicat mâinile și am spus că asta era tot ce puteam spune.

În acest moment, am simțit că am spus tot ce am vrut să spun cât timp am fost pe pământ, că discursul meu cu oamenii fusese împlinit. Tot ceea ce îmi doream foarte, foarte mult era să mă retrag în tăcere și să găsesc pacea și mângâierea în contactul meu cu „Tatăl”.

Am părăsit sala de cină și am mers pe Muntele Măslinilor, dar starea de spirit a ucenicilor mei era una de conflict interior, teamă și îndoială. Cei mai mulți dintre ei au plecat pentru a se alătura familiilor și prietenilor lor care încă își sărbătoreau propriul Paște.

În grădină, era o stâncă specială, în formă de peșteră mică. Îmi plăcea să mă adăpostesc în ea de vânt. Așa că m-am așezat, am meditat și m-am rugat, căutând o cale spre armonia beatifică de care mă bucurasem în trecut. Știam că atunci când mă voi pune în acord cu „Iubirea Tatălui”, temerile mele se vor dizolva și voi fi din nou într-o stare de încredere totală și absolut pașnică. Pe măsură ce simțeam Puterea Iubirii cum se mișcă în mine și îmi posedă conștiința umană, la fel și puterea de a îndura ceea ce mă aștepta, îmi umplea inima. Aș fi fost capabil să rămân în interiorul Iubirii și să dăruiesc Iubirea celorlalți până la sfârșit.

Și așa a fost.

Nici măcar nu voi încerca să reintru în starea de suferință și răstignire. Nu are nicio relevanță.

Când în cele din urmă am murit pe cruce și spiritul meu s-a retras din trupul meu torturat, am fost ridicat în LUMINA inefabilă și radiantă. Am fost învăluit în căldura și confortul IUBIRII, așa cum nu mai experimentasem niciodată. Am avut o senzație de laudă învăluitoare, o puternică asigurare a lucrului bine făcut, o forță în puterea universală de a continua lucrarea și o bucurie și un extaz care depășesc cu mult orice poate cunoaște vreodată condiția pământească. M-am mutat într-un mod de viață nou și minunat de frumos, dar am coborât totuși în conștiință pentru a rămâne în contact cu oamenii pe care îi lăsasem în urmă. Am putut să mă arăt celor care erau suficient de sensibili pentru a mă putea vedea. Cu toate acestea, povestea lui Toma care ar fi dorit să pună degetul pe rănile mele este un nonsens.

Discipolii mei nu știau că am aranjat în secret cu Iosif din Aremathea să-mi ducă trupul în mormântul său nefolosit după moartea mea, unde îl va unge conform obiceiului înainte de apusul soarelui. Apoi, după ce se întunecase și toată lumea din Ierusalim respecta Sabatul, ajutat de doi servitori de încredere călare, el avea să-mi ducă trupul în secret, pe timpul nopții, și pe căi nevăzute în timpul zilei, pe o coastă de munte în afara Nazaretului, în Galileea. Acolo, ajutat în continuare de familia mea, dacă ar fi urmat indicațiile mele, ar fi găsit o peșteră mică și ascunsă, care îmi oferise adăpost împotriva furtunilor și un refugiu împotriva oamenilor când eram tânăr, nefericit și rebel, și în dezacord cu lumea. Joseph a promis că va găsi peștera după o hartă pe care i-o dădusem și că mă va lăsa acolo după ce va continua îmbălsămarea. Urma să zideasca intrarea mică pentru a o bloca temeinic de intruși. Acolo, trupul meu s-a odihnit, liber de molestare.

S-a spus despre mine că „trupul meu a înviat din morți”. Ce absurditate inventată de mințile pământești care nu reușeau să explice în mod satisfăcător moartea mea ca infractor pe cruce!

Ce nevoie aș fi avut de un corp pământesc pentru a-mi continua existența în dimensiunea următoare?

Cum a putut persista un mit atât de ridicol de-a lungul secolelor? A fost o măsură a lipsei de înțelegere a „creștinilor” faptul că au acceptat orbește o astfel de dogmă până în prezent.

Gândiți-vă cu atenție la acest lucru. După ce am fost eliberat dintr-un corp pământesc și după ce am experimentat beatitudinea și extazul glorios al trecerii într-o dimensiune superioară de CONȘTIINȚĂ UNIVERSALĂ, de ce aș fi vrut să mă întorc în dimensiunea pământească pentru a intra din nou în corpul meu? La ce mi-ar fi de folos în lumea voastră sau în lumea mea? În timp ce „substanța fizică” a corpului meu ar putea fi spiritualizată atunci când ar fi perfect armonizată cu „Conștiința Iubirii Tatălui” în timp ce încă mai trăiesc pe pământ, nu ar fi corpul meu un obstacol și un impediment pentru călătoriile mele ulterioare în cele mai înalte Regate Spirituale?

Lucrurile vizibile nu sunt decât o manifestare a unor frecvențe specifice de vibrație în conștiință, care produc o „STRĂLUCIRE A SCÂNTEILOR (SAU PARTICULELOR)”, dând o aparență de „materie” solidă.

Fiecare substanță vizibilă posedă propria sa frecvență vibrațională unică. O schimbare a frecvenței de vibrație produce o schimbare a aspectului „materiei”. Pe măsură ce energiile conștiinței se schimbă, se schimbă și aparențele „materiei”.

Prin urmare, a fost posibil pentru mine să mă concentrez și să-mi cobor frecvențele de conștiință până în punctul în care forma mea a devenit vizibilă pentru ochiul uman. M-am putut întoarce la discipolii mei și am putut fi văzut de ei. Și așa am făcut. I-am iubit mai mult decât oricând înainte și le datoram atât de mult confort și sprijin cât am putut să le ofer după moartea mea. Nu numai atât, era necesar să-mi îndrept propria putere către mințile lor pentru a le da impulsul și curajul de a continua munca pe care o începusem.

Cu toate acestea, vreau să știți că „conștiința individualizată” care a urcat în frecvențe vibraționale până la înseși portalurile Dimensiunii Creatoare Universale, devine LUMINA INDIVIDUALIZATĂ, o CONȘTIINȚĂ INDIVIDUALIZATĂ care nu are nevoie de un corp în care să se exprime și să se bucure de tot ceea ce CONȘTIINȚA GLORIOASĂ poate concepe în cele mai înalte REALITAȚI SPIRITUALE. Este o stare supremă și extatică a ființei care nu are niciuna dintre nevoile, dorințele, impulsurile pe care le experimentează cei care nu au urcat pe deplin la înălțime, dincolo și deasupra ego-ului.

În timp ce trăiți pe pământ, mințile voastre rămân ancorate în anumiți parametri de frecvențe vibraționale, încarcerate în corpuri care au propriile lor nevoi. Dacă conștiința voastră s-ar înălța cu adevărat dincolo de acești parametri, sinele vostru pământesc ar dispărea. Atunci când am fost prins într-un corp, am fost, de asemenea, în mare parte limitat la acești parametri de frecvențe vibraționale și de conștiință.

Mai mult, doar imaginația nu se poate înălța mai mult decât experiențele tale anterioare și, prin urmare, ești limitat la trecutul tău, pe care îl proiectezi în viitor.

Cu toate acestea – încetul cu încetul – veți fi conduși de acele minți care sunt suficient de sensibile pentru a accesa dimensiunile spirituale superioare și care pot astfel să depășească limitele conștiinței voastre actuale. Ele vor înregistra pentru voi acele experiențe minunate și stări de ființă dincolo de ale voastre, la care voi înșivă veți putea apoi să aspirați. În acest fel, înaintați pe niveluri sau trepte de dezvoltare spirituală.

Fiecare pas vă aduce o viziune mai înaltă a ceea ce poate fi realizat și din această viziune formulați un nou obiectiv. Cu acest țel mereu în fața voastră, lucrați pentru a vă curăța de influența contaminantă a impulsurilor de „atracție-respingere” ale existenței voastre pământești.

Pas cu pas vă transcendeți ego-ul.

Când vă transcendeți ego-ul și acesta moare în conștiința voastră, sunteți  abundent de vii în „Conștiința Iubirii Tatălui” și găsiți realitatea împărăției cerurilor în viețile voastre, în voi înșivă și în mediul vostru.

Pentru a vă permite să atingeți aceste culmi ale iubirii, bucuriei, armoniei și extazului, am trăit, am lucrat și am murit în Palestina și am venit la voi acum prin aceste Scrisori.

Nu lăsați ca munca mea să fie în zadar și această a doua oară. Pe măsură ce citiți aceste pagini, căutați, meditați și vă rugați pentru inspirație, veți ajunge să simțiți răspunsul „Tatălui” și, dacă ascultați în fiecare zi cu atenție, veți auzi Vocea „Tatălui”.

Această Voce este mereu cu voi. Demontați barierele create de voința proprie. Deschideți-vă pentru a primi forță, putere, inspirație și iubire direct de la ‘Conștiința Iubirii Tatălui’.

Citiți și recitiți aceste Scrisori pentru ca ele să fie în cele din urmă absorbite în conștiința voastră. Pe măsură ce veți face acest lucru, veți călători spre LUMINĂ și veți radia LUMINĂ către ceilalți. O astfel de LUMINĂ nu este doar „lumină”, așa cum este electricitatea, ci este însăși natura CONȘTIINȚEI UNIVERSALE pe care v-am descris-o în Scrisoarea 1.

Prin urmare, pe măsură ce radiați LUMINA, veți radia iubire necondiționată. Veți promova creșterea și dezvoltarea spirituală a oricărei alte entități vii. Veți tânji să hrăniți și să îngrijiți, veți lucra pentru a promova protecția, vindecarea și educația. Veți tânji să ajutați la stabilirea unei legi și a unei ordini iubitoare, în care toți vor putea trăi armonios, cu succes și prosperitate.

Veți fi în Împărăția Cerurilor.

În același timp, să nu vă faceți iluzii.

Pe măsură ce se vor lua măsuri pentru a introduce aceste Scrisori în lumea exterioară, vor exista exact aceleași recriminări, aceleași condamnări, aceleași discuții despre Satana, despre diavol, ca atunci când am predat pentru prima dată în Palestina. Îndrăzniți, rugați-vă pentru curaj. Cei care vor rezista până la sfârșit se vor ridica deasupra tulburărilor și violenței și se vor odihni în pacea și bucuria Împărăției

(Deoarece aceste Scrisori vă poartă într-o dimensiune spiritual-mentală care transcende planul uman al activităților și preocupărilor, ele vor fi absorbite mai bine dacă vor fi precedate de un timp de liniște și relaxare. Liniștiți-vă mintea, dacă este posibil, intrând într-o stare de liniște interioară a gândurilor. Numai atunci când vă aflați în această stare de receptivitate totală, aceste Scrisori vor pătrunde cu realitatea lor în gândirea voastră umană).