7. Viața mea timpurie și experiențele în deșert

Dezamăgită amarnic, mama m-a luat din nou acasă și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a mă crește în sfințenia care i-a marcat comportamentul ei în orice moment. Aceasta a fost o sarcină imposibilă, deoarece eu eram, mai presus de toate, un individualist și indisciplinat în comportament. Nu-mi plăcea deloc îndrumarea mamei mele și încercările ei de disciplină. În tinerețe, am devenit de nestăpânit – un adevărat rebel!

Am respins adeziunea fermă a mamei mele la credința și tradițiile evreiești, preferând râsul în locul atitudinilor  moralizatoare.  Am  refuzat  să  învăț  o  meserie  care  m-ar  fi  legat  de  rutină.  Am  ales  să  mă amestec cu toți și toate din clasele mai sărace, am băut cu ei, am cunoscut prostituate și mi-a plăcut să vorbesc, să mă cert, să râd și să lenevesc. Când aveam nevoie de bani, mă duceam în podgorii pentru o zi sau două sau îmi luam alte slujbe care mă plăteau suficient cât să mănânc și să beau și să-mi ofere timpul liber la care tânjeam.

Cu toate numeroasele mele defecte ca ființă umană, atitudinile mele nepăsătoare, ușoare, indolente, voința mea proprie și hotărârea mea egocentrică de a-mi gândi propriile gânduri, indiferent de ceea ce alții ar putea încerca să-mi spună, am ținut foarte mult la oameni. Eram profund emoțional. În formele voastre actuale de vorbire, ați putea spune ca „reacționam exagerat”, eram „exagerat de emotiv”. Aveam o inimă caldă, plină de compasiune și empatie. Eram profund emoționat în prezența bolii, a suferinței și a sărăciei. Am fost un susținător convins al celor pe care voi îi numiți „ratați”. Ați putea spune că eram o „persoană sociabila”. Am trăit îndeaproape cu ei, într-un spirit de camaraderie; le-am ascultat necazurile, i-am înțeles și mi-a păsat.

Este important de înțeles adevăratele mele origini și caracteristicile tinereții mele timpurii, pentru că acestea au fost impulsurile care m-au împins și m-au îndemnat spre o eventuală iluminare.

Ceea ce detestam cel mai mult și la care mă împotriveam cel mai mult era mizeria – boala și sărăcia – pe care le vedeam în jurul meu.

Mă înfuriam – și deveneam pătimaș, am început să mă înfurii cu patimă, să vociferez când am văzut oameni îmbrăcați în zdrențe, slabi și înfometați, bolnavi, schilodiți, dar înfrânți fără milă de liderii evrei care îi împovărau cu legi și obligații tradiționale fără sens, amenințându-i cu pedeapsa lui Iehova dacă nu se supun. Le-am declarat tuturor celor care mă ascultau că acești bieți oameni aveau destule de suportat fără să fie striviți de măsuri absurde, care le restricționau orice bucurie. Ce rost mai avea viața dacă nu ne-am născut pentru a fi fericiți?

Am refuzat să cred într-un Dumnezeu „drept” conform tradițiilor evreiești. Avertizările profetice biblice cu privire la „judecata și mânia” lui Iehova împotriva oamenilor mă dezgustau. Oamenii erau oameni, la urma urmei, care făceau tot ceea ce îi îndemna natura lor umană să facă. Se născuseră păcătoși – așa că de ce ar trebui să fie judecați și condamnați la o viață de suferință și sărăcie pentru că încălcaseră cele Zece Porunci? Unde era sensul unor astfel de afirmații?

Pentru mine, această credință evreiască descria un „Dumnezeu” ilogic și crud, iar eu nu voiam să am nimic de-a face cu „El”. Mi se părea că, dacă exista o astfel de „divinitate”, rezulta că omenirea era condamnată la mizerie eternă. Simplitatea și libertatea pe care le-am găsit pe dealuri, pe câmpii, pe lacuri și pe munți, mi-au împrospătat in mod intim spiritul și mi-au liniștit murmurul meu furios împotriva Dumnezeului evreiesc. În consecință, am refuzat să cred un cuvânt din ceea ce bătrânii evrei încercau să mă învețe.

Cu toate acestea, la vârsta de douăzeci de ani, o nouă linie de întrebări a pus stăpânire pe gândurile mele. Pe măsură ce mă plimbam din ce în ce mai des singur pe dealuri, rebeliunea mea a fost treptat înlocuită de un dor nestăvilit de a cunoaște și de a înțelege adevărata natură a CELUI care trebuie cu siguranță să inspire și să respire prin creație.

Mi-am revizuit stilul de viață și am văzut ce suferință îi provocasem mamei mele și multor alte persoane prin acțiunile mele. Deși simțeam o compasiune atât de profundă pentru cei slabi și suferinzi, natura mea rebelă îmi determinase un comportament egoist și nechibzuit față de familia mea. Iubirea mea profundă față de ei a răsărit acum în mine și m-am trezit devenind la fel de rebel față de comportamentul meu din trecut. Am auzit vorbindu-se despre Ioan Botezătorul și despre lucrarea pe care o făcea printre evreii care veneau să-i asculte cuvintele chiar și din Ierusalim. M-am hotărât să-l vizitez pentru a fi botezat eu însumi.

In drum spre râul Iordan, mă simțeam entuziasmat de perspectiva de a fi botezat și de a începe o viață nouă. Știam că, în ciuda emoționalității mele nestăvilite mă născusem și cu o inteligență ascuțită și cu un dar pentru dezbateri pătrunzătoare și impresionante, pe care le folosisem în mod voit și negativ, antrenând oamenii  în dispute indisciplinate.  Îmi aruncasem talentele la gunoi urmărind o viață de voință proprie, de lene și de plăcere. Ca urmare, îmi pierdusem orice respect din partea celorlalți; nici eu nu posedam vreun respect de sine. Pentru prima dată, mi s-a părut că acest lucru este intolerabil. Mi-am dat seama că, în viitor, puteam și trebuia să-mi folosesc mai bine darurile mele naturale. În loc să fac doar zgomot, poate că aș putea găsi o modalitate de a ușura poverile celor pe care îi compătimeam atât de mult. Până în acel moment, nu fusesem de prea mare folos practic nimănui.